25/01/2026
Total de acord cu domnul doctor!
Republica UMF: „stagiatura” lui Rogobete sau cm să mai câștigi timp pentru universități
Când un ministru propune o „stagiatură” post-diplomă pentru absolvenții de Medicină care nu prind rezidențiatul, nu asistăm la o reformă. Asistăm la o evitare. Nu se taie răul de la rădăcină; se mai adaugă un strat peste el. Iar stratul, deloc întâmplător, trece din nou prin Universitățile de Medicină și Farmacie.
Propunerea lui Alexandru Rogobete spune, de fapt, un lucru simplu: statul nu are curajul să oprească supraproducția, nu vrea să regleze cifrele de școlarizare și nu e dispus să deschidă posturi reale. În schimb, inventează încă o „etapă” educațională — masterat profesional, stagiatură, nume la alegere — ca să mai amâne momentul adevărului.
Adevărul este acesta: România produce prea mulți absolvenți de Medicină pentru capacitatea ei reală de integrare. Știm asta. O recunoaște toată lumea. Soluția logică ar fi fost una singură: reducerea cifrelor de școlarizare, corelarea lor cu nevoia reală, deschiderea de posturi acolo unde sistemul chiar are nevoie și asumarea politică a deciziei.
Dar exact aici se oprește curajul.
În loc să spună universităților „gata, s-a terminat”, ministrul le mai oferă o masă. Încă un ciclu educațional, încă un flux de bani, încă norme, încă justificare pentru a păstra aparatul universitar supradimensionat. Absolventul devine, din nou, combustibil.
Ironia este crudă: după ce ani la rând ni s-a spus că „avem prea mulți medici”, soluția propusă nu este să producem mai puțini, ci să-i ținem mai mult timp captivi în sistem. Nu în spitale, nu în comunități, nu în posturi stabile, ci în universități. Cu alte cuvinte, problema nu se rezolvă; se monetizează.
Această „stagiatură” nu rezolvă nimic din ce contează cu adevărat. Nu creează posturi. Nu oferă predictibilitate. Nu clarifică statutul profesional. Nu garantează integrarea. În schimb, prelungește dependența, fragmentează și mai mult traseul profesional și mută, din nou, centrul de greutate către UMF-uri.
Iar aici este miza reală: cine decide. Un ministru care ar decide ar spune răspicat că nu mai finanțează supraproducția. Că universitățile nu mai pot produce la infinit medici pe bani publici fără răspundere pentru ce se întâmplă după diplomă. Că formarea trebuie corelată cu angajarea.
Un ministru care „administrează” însă face altceva: mai adaugă o verigă universitară și speră că tensiunea se va disipa de la sine.
Nu se va disipa. Se va acumula.
„Stagiatura” nu este o soluție medicală. Este o soluție politică de avarie. Un pansament peste o rană deschisă. Și, încă o dată, dovada că în Republica UMF deciziile mari nu se iau la Ministerul Sănătății, ci se negociază cu universitățile — pe spatele absolvenților și pe banii publici.
Dacă vrem să fim onești, trebuie spus limpede: nu avem nevoie de încă un ciclu educațional. Avem nevoie de mai puțini studenți, mai multe posturi și de un stat care să aibă curajul să spună „nu”.
Restul sunt doar etape inventate ca să pară că se face ceva, în timp ce nimeni nu pierde nimic — în afară de cei care ies, an de an, pe poarta facultății cu o diplomă și fără un loc.
