Dental Tour Moldova

06/10/2019

Degrabă...

"Filip frână brusc în faţa Turnului, ieşi în grabă, trânti uşa maşinii şi sări pragurile câte două-trei. Se ridică pe acoperiş.
Furtuna de odinioară se transformă într-un adevărat uragan. Un vârtej imens, întins de pe faţa pământului până în cer, se rotea încontinuu, trăgând în inelele sale totul ce întâlnea în cale. Se rupse de la bază, se avântă în sus, se prinse cu rădăcinile de bolta cerească, deschizându-şi hăul în jos. Gura nesăţioasă a fântânii începu să se îndoape cu case, cu grădini, cu uliţe, cu ape, cu pământuri, cu suflete…
Dintre coloanele Turnului, ţinându-se strâns de pietrele reci, Filip urmărea înspăimântat atmosfera încărcată; văzu oameni mărunţi şi neînsemnaţi, ridicaţi de forţa uraganului, aruncaţi în gura deschisă a fântânii – unii acceptau cu smerenie întunericul, dar erau şi dintre acei care se zbăteau cu coatele, cu picioarele, cu întreg corpul ca să se smulgă din încleştare; acelaşi drum îl făceau colegi de partid, colegi din opoziţie; îl văzu pe ofiţerul Mateescu întins în căruţă alături de nepot, chipul lui era galben şi mort ca al cadavrului de alături, calul înhămat aducea a schelet şi alerga, tot alerga, lovea cu copitele valurile vântului, chiar dacă drumul îl trăgea pe verticală în măruntaiele fântânii; o văzu pe Lucia cu pumnii încleştaţi, unghiile îi striveau până la sânge palmele şi ea privea spre pata întunecată de deasupra capului, râzând în hohote isterice; văzu o jumătate de om într-un cărucior de invalid, mişcându-i roţile împotriva cerului, dar vântul îl mâna, îl mâna în sus şi Cârnul privea disperat înspre colţul de clădire în care lăsase agoniseala de dimineaţă; îl văzu pe părintele Nichifor surâzând resemnat, şoptind cu buzele o rugăciune, făcându-şi cu dreapta semnul crucii, cu altă mână trăgând după sine un capăt al labirintului subteran, în care îşi petrecuse o jumătate de viaţă, şi acela se întinse după dânsul ca o spirală şi părea că iată-iată se va smulge de sub fundamentele edificiilor şi va accepta furia uraganului, se va lăsa înghiţit de gura avidă din cer, dar se opri brusc din mişcare, înţepeni, apoi se rupse din mâna părintelui, se răsuci în direcţie opusă şi pământul îl supse imediat în golurile sale; jos, la vârful vârtejului, îl văzu pe profesorul Moldoveanu, privind nerăbdător înspre punctul de pe cer unde ştia că ar trebui să se contureze Calea Laptelui, strângând la piept cu ambele mâini o carte ori un caiet, ori…
E manuscrisul! îi trecu prin minte lui Filip, întinse mâna, îl smulse cu violenţă, îl deschise şi parcurse cu privirea-i hapsână rândurile scrise; vântul îl răsfoia în grabă şi el văzu în pagini prăpăd pe pământ; văzu Turnul ruinându-se, umplând labirintul de sub el; văzu armate, ţevi de tunuri şi ţevi de tancuri ochind dinspre Nistru şi se miră, parcă era pace în jur; văzu români la Prut, de pe un mal şi de pe altul, într-o mare îmbrăţişare; şi mai înainte, imperiul prăbuşindu-se; cu mult până la aceea, se arătau oameni înlănţuiţi, cu ochii seci, cu frunţile aplecate; văzu bogăţiile ţării aruncate ca un curcubeu în direcţia răsăritului; ieşeau în pagini, una după alta, legi sovietice opresive, cu sensul genocidului în ele; citi despre stalinism şi văzu victime, cu mult mai numeroase decât cele provocate de holocaust; fu un tren lung, lung, cât o jumătate de ţară, şi în vagoanele lui, după zăbrele de fier, ochi – larg deschişi, înspăimântaţi, umiliţi, condamnaţi; văzu foamete, schelete, corbi; din nou vagoane, de lungimea altei bucăţi de ţară, şi destinaţia trenului – la fel, Siberia; văzu străini năvălind peste Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa; citi cererea ultimativă a ruşilor de retrocedare a pământurilor româneşti drept recompensă pentru așa-zisa ocupație a Basarabiei de către România; trecu cu privirea peste textul Pactului Ribbentrop-Molotov şi văzu cm fusese sacrificat pământul strămoşesc; era expus principiul lui Montesquie, recunoscut de toate izvoarele dreptului internațional, în care se menţiona că în teritoriile cucerite trebuie să fie menținută starea de lucruri de până la invadare (aceleași legi, aceleași tribunale, aceleași obiceiuri, aceleași privilegii); apăru în rânduri textul Ordinului secret nr. 5285 din iunie 1940 al armatei URSS care prevedea pregătirea pentru dezmembrarea României și pentru ocuparea Basarabiei şi era analogic cu planul militar de cucerire a Basarabiei din 8 august 1924; şi mai înainte, fusese o ţară mare de români, cu legi drepte, cu minţi nobile, cu un popor paşnic ce-şi prelucra pământurile şi-şi creştea copiii în pace; văzu optzeci şi şase de mâini ridicate, votând patria; paginile povesteau despre bandiţii din tagma lui Rakovski, împuterniciţi de Lenin să înființeze bande de gherilă, să ațâțe lumea împotriva țăranilor avuți, să extindă represiunile în Ucraina și în România, să adune bani pentru armament, să organizeze celule clandestine pentru a se asigura cu susţinători; citi despre raptul Basarabiei cu toate porturile de la Marea Neagră şi cu Moldova de Răsărit, ca recompensă pentru pierderile materiale şi umane ale Rusiei în războiul cu turcii; urmări procesul lung de repopulare a Basarabiei, invazia și ocupația Principatelor Românești după 1800; dădu cu ochii de Tratatul semnat de Cantemir și de Petru I în 1711, ultimul recunoscând hotarele Moldovei, promițând respectarea lor și asigurarea păcii în interior, şi văzu cm a fost încălcat; citi despre universităţile ţariste ctitorite de cărturari moldoveni şi se minună; urmări expansiunea ruşilor după 1700; citi despre turci şi despre jugul otoman; văzu trei Principate Româneşti unite la 1600; sclipiră pe o filă patru cifre: 1359, de la care pornea Ţara Moldovei; i se deschise pagina cu Magna Carta semnată în anul 1215 de către Regele Ioan al Angliei care se obliga să nu confiște pământurile englezilor liberi şi Filip îşi încruntă sprâncenele, citind despre principiile fundamentale ale funcţionării statului de drept, introduse pentru prima dată în istorie, şi nu-i plăcură, pentru că erau prea corecte, apoi râse de expresia drepturile de habeas corpus (inviolabilitatea persoanei); văzu cuceritori romani; trecu cu privirea pe marginile imperiului dacilor, de la Tisa şi până la Bug, şi văzu originea; îi răsună în urechi vorba filozofului Herodot: Dacă ar fi uniţi în cuget, ar fi de neînfrânt… şi făcu o mişcare involuntară cu capul ca să scape de glasul cela; se miră: Voi fi fiind şi eu un dac, măi-măi-măi! dar nu vroia să accepte; răsfoi cu violenţă manuscrisul, îşi aruncă fugitiv privirea pe nişte rânduri subliniate cu linii groase, citi în şoaptă: Civilizaţiile nu au imaginaţie, sunt la fel, în toate timpurile: biruinţe… înfrângeri; vanitate… umilinţă; făuriri… distrugeri. Şi numai oamenii curajoşi, în stare să înfrunte obedienţa, le oferă istorie; strânse filele în mănunchi, strigând înfuriat: Ce i-a mai trăsnit prin cap nebunului de Moldoveanu! În istoria mea aşa ceva nu există, nu!; dădu cu ochii de o filă nescrisă: Pe aceasta o voi completa eu! urlă şi trase brusc paginile, cu intenţia de a le rupe în bucăţi, să nu le citească şi alţii; Ba nu! Le voi da foc, să nu rămână urmă! decise, însă în momentul acela vântul îi smulse manuscrisul din mâini, îl frunzări violent şi-l aruncă pe valurile sale.
Filip întinse mâna să-l prindă, să-şi ducă planul la bun sfârşit, însă uraganul îl învălui, îl ridică de subsuori în sus, cu mult mai sus de nivelul Turnului, îl roti deasupra oraşului devastat, îl aruncă înspre periferie, îl vântură deasupra câtorva clădiri plumburii şi-l trânti peste un bloc cu două etaje, primul aflându-se mai în întregime sub caldarâm. Lacăte grele se zdruncinară şi ușile se traseră îndărăt, deschizându-și hăul şi trăgându-l în întuneric. O doctoriță cu corpul mășcat şi cu chipul indiferent, pe care nimic n-o mai putea surprinde, îl luă de mână.
– Să mergem, omule! îi porunci.
Un semiîntuneric dens şi rece.
Pașii i se loveau de rocile seculare fără să lase urme și Filip se miră de lipsa lor. Peretele din dreapta se transformă dintr-odată într-o oglindă întinsă, în care se perindau abia vizibile, ca într-un desen șters de ani, zdrențe pietroase din zidul paralel. Rocile, șlefuite până la luciu de timp și de condițiile climaterice, dădeau impresia unei oglinzi naturale și Filip o urmări în ea pe doctorița care își legăna fără grabă corpul durduliu cu câțiva pași mai înainte. Filip realiză stupefiat că lipsește el în pelicula bizară din zidul de pe dreapta. Își prinse mâneca sacoului cu degetele, scuipă pe ea și începu să frece sticla. Oglinda însă îl respingea. Doctorița îl chemă și el se grăbi s-o urmeze, întorcând uneori capul îndărăt, căutându-și dezolat imaginea. Mergeau la nesfârșit. Creierul său înfierbântat elibera vedeniile vieţii irosite și acelea se prindeau de mucegaiul de pe zid, lângă altele, ale altora, care îngenuncheaseră sub povara propriilor ipocrizii. Traversară coridoare nenumărate, conduşi de un fir de lumină ce dispărea mereu ba după un colţ, ba după altul. Timpul îi atinse fruntea cu boarea-i de gheaţă și Filip avu senzaţia că acela se opri în loc. Râse indiferent. Oare să-i mai fie de folos?! Pentru ispășirea păcatelor doar! În întâmpinarea lui, pe lângă peretele din stânga, cu pași domoli şi fără nici o grabă, treceau din când în când făpturi bizare, care aduceau a nişte rămășițe de fiinţe umane neevoluate, aruncate dincolo de existență din cauza inutilității. Zâmbeau. Aveau surâsul blajin și distrat, care li se întindea pe buze cu aceeași simpatie atât pentru Filip, cât și pentru pietrele mucegăite din zidul pe lângă care treceau, frecându-și de el umerii pleoștiți.
– Uite la el! exclamă pe neaşteptate Filip, revoltat de insistența, după cm i se păru, a unuia dintre trecători. Mă privește! Pe mine! Cum de îndrăznește? Eu… eu... eu am creat o lume pentru ei, i-am învățat cm să fie cuminți, cm să se... să mă... să se... respecte! se încurcă în propriile virtuţi.
Încetini paşii. Când unul dintre flegmatici ajunse în dreptul lui, purtându-și corpul inert ca pe o pedeapsă, Filip i se adresă cu dezgust:
– Mogâldeațo! Să nu îndrăznești să mă privești, auzi? Eu sunt... Eu sunt... Cine sunt eu? Eu... eu... Cine sunt? se bâlbâi, căutând în van cuvintele salvatoare. A! întinse satisfăcut, regăsindu-se în gânduri. Sunt minotaurul din labirint, acesta sunt! Dacă vreau, îți permit să treci dincolo, dacă nu – te înghit!
Mogâldeața dădu din cap afirmativ, zâmbindu-i fericită. La câţiva paşi de Filip, se opri brusc, se întoarse către acela şi-i strigă cu voce răguşită:
– Nu eşti un minotaur! Eşti nepotul tovarăşului Niţu, te-am recunoscut îndată! Te-a trimis după mine?
Filip râse răsunător.
– După tine? îl întrebă cu ironie în voce. Cui îi trebuieşti tu? Se întoarse cu tot corpul înspre dânsul şi-l privi atent. Am impresia că eşti Ţăzari Policarpovici, întinse nedumerit. Mă înşel oare?
– M-ai recunoscut, vezi? Maznic sunt eu, ai dreptate. Se apropie de Filip şi se întinse către urechea lui. Ştii ceva? Nebunii aceştia…, privi fugitiv în jur, nebunii aceştia mă numesc Cezar, ca tata. Da, da! întări. Domnul Cezar îmi spun toţi.
– Iată deci unde dispăruseşi! hohoti Filip.
– Numai să nu spui că nu erai la curent, râse binevoitor tovarăşul Maznic.
– Nu spun, nu! Fuseseră timpurile unchiului meu.
Tovarăşul îl privi într-un mod ciudat.
– Vii din lumea dinafară, poate ştii…
– Ce mai vrei? se arătă nerăbdător Filip, crezând că-i va cere vreo favoare.
– Băiatul meu…, învăţa la Diplomaţie, la Moscova…
– Da, îi luă vorba din gură Filip. Devenise diplomat. Unchiul vroia să-l ţină pe lângă dânsul, îi plăcea că era prostuţ şi nu punea întrebări.
– De ce vorbeşti aşa despre fiul meu?
Filip scuipă cu ciudă pe zid.
– Unchiul l-a trimis cu misiune peste hotare, dar mucosul tău şi-a pus coada pe spinare şi a fugit la români. A cerut azil politic.
– Şi i l-au dat? se învioră bătrânul.
– I l-au dat, confirmă Filip.
– I l-au dat! exclamă tovarăşul Maznic, rezemându-se cu spatele de zid. Corpul lui deformat alunecă încet, încet în jos şi se boţi neputincios pe pietre. I-au dat azil politic… lui Stănică al meu, şoptea cu duioşie. Acum pot să mor liniştit.
Închise ochii şi stătu un timp nemişcat. Apoi îşi desprinse încet capul de la zid, se uită agitat în jur şi băgă mâna dreaptă în buzunarul pantalonilor. Scoase o sticluţă, îi răsuci îndelung dopul, o ridică la nivelul ochilor şi o privi cu amărăciune. Era goală. O puse între buze şi o supse maşinal, chiar dacă nu se mai scurgea nimic din ea de mulţi ani. Stănică…, azil politic…, azil politic…, repeta abia desluşit, privind în gol şi frecându-şi genunchii cu mâna liberă.
Doctoriţa se întoarse și-l trase pe Filip de haină, fără să scoată o vorbă. În tăcere, păși mai departe. Se uită cu dispreţ la nişte trecători molatici, care îl priveau pe sub sprâncene cu un soi de teamă instinctivă, întrucât îl vedeau pe cel nou diferit, chiar dacă nu puteau înţelege nicidecum prin ce se deosebeşte de ei.
– Ia uite ce scăfârlii au! exclamă Filip. Am zis eu! Am scris în jurnalul meu! Scăfârlii țuguiate, mutre turtite şi seci, priviri dezechilibrate, guri lăbărţate! Şi creierii le corespund întocmai, aş putea să desenez fiecare circumvoluţiune în parte, bombănea neîncetat doctorul.
Îl străfulgeră o idee. Cât material pentru experimentele mele! Minunat! Îmi trebuiesc doar instrumentele.
Făcură popas în capătul clădirii. Doctorița descuie ușa din stânga și-l împinse înăuntru. Intră într-o peșteră strâmtă, cu perdele de un alb murdar întinse deasupra găurilor ce țineau loc de geamuri, cu cearşafuri peticite aruncate pe un pat încovoiat, de a cărui margine se sprijinea o masă cu trei picioare, pe care se tăvăleau în dezordine câteva tacâmuri.
Filip râse fericit, trecându-şi degetele desfăcute de-a lungul peretelui rece. Doctorița ieşi fără să spună un cuvânt şi trase ușa după sine, fixându-i lacătul. Îl observă pe nea Toderică în salonul de alături. Îi arăta ceva insistent, având mâinile ridicate sub bărbie. Era cravata.
– Am făcut un nod, cucoană doctoriță, am făcut un nod! bâiguia fără încetare, cu fața iradiind de bucurie și cu ochii umezi, satisfăcut de isprava sa.
– Știu, nea Toderică, știu! Încă un nod. E chiar alături.
Se auzi un hohot de râs clocotitor din peștera de pe stânga, apoi se făcu liniște. Era timpul de ispășire.
Un bumerang, răul. Se întoarce și lovește, chiar dacă o face cu întârziere, îşi zise în sinea sa doctorița, ridicându-se la etajul de sus. Era doamna Iulia, colega Alexandrei.
Mai târziu, când doctoriţa intră cu tava cu mâncare la nea Toderică, îl găsi pe podea cu ţeasta despicată, curăţată de conţinutul din interior. O linie vânătă se întrezărea de sub gulerul cămăşii, în locul unde ar fi trebuit să fie legată cravata. Femeia leşină. Când îşi reveni, chemă paznicii şi începură să caute ucigaşul.
Seara târziu, intrară la noul pacient. Aşezat pe unicul scaun din încăpere, Filip examina la microscop un creier uman şi, din când în când, făcea notiţe în jurnal. Avea la gât cravata lui nea Toderică… "

24/08/2019

Niţu din sat...

O profesoară de istorie dintr-un sat de la sud îşi exterioriza impresiile după lecturarea cărţii mele "Fântâni fără ciutură" (voi menţiona acum doar un singur gând de-al dumneaei): "Niţu acela... E atât de real. În fiecare sat există câte un Niţu. Şi noi îl avem. Şi îl cunoaştem, numai că ne temem să vorbim despre dânsul." În arhive, numele participanţilor la deportări (executorilor) există, numai că în arhive rar cine are acces. Dintr-o bunătate (?!) exagerată a basarabeanului, acei care au executat ordinele Cremlinului şi au organizat prin sate deportările oamenilor nevinovaţi parcă sunt trecuţi cu vederea, parcă rolul lor diavolesc ar fi infim şi necondamnabil. Numele lor ar trebui cunoscute - în realitate, au fost participanţi la crime împotriva umanităţii. Da, Niţu umblă printre noi şi simte slăbiciunea noastră.

"Îşi făceau loc cu greu printre arborii deși. Vlaicu părea să fi străbătut acel drum de nenumărate ori, alegea cu încredere potecile pădurii.
– Ce-i în capul tău? își pierdu răbdarea bătrânul.
– Am și ajuns. Vei afla îndată, îi răspunse, făcând semn cu mâna înspre o ușă de metal din malul înalt al unui pârău secat, camuflată de verdeață și de mușchi.
– Aceasta e..., vru să spună ceva, dar nu găsi cuvintele potrivite şi amuţi.
– Da, da! întări Vlaicu, deschizând cu o mână ușa peşterii şi împingându-l cu cealaltă înăuntru. Te urmez, te urmez, adăugă, aprinzând lanterna şi luminând trecerea.
Când ajunseră într-o galerie largă, îl opri, strângându-l cu forță de braț. Bătrânul se supuse în tăcere. Se uita neliniştit în jur, mijindu-și ochii, încercând să-i deprindă cu semiîntunericul.
– Ceea ce te interesează e chiar aici, tovarășe Nițu! Ia privește! îl îndemnă, eliberându-i brațul. Lumină cu lanterna peretele din fundul galeriei. Apropie-te! Hai! Nu-ți fie frică!
– Păi, măi Vlaicu..., bolmoji bătrânul, dar vocea nu i se supuse.
– Mi-a povestit mătuşa Grăchina, vorbi profesorul în locul lui. Se afla în această parte a pădurii, aduna ghinde. Se îndepărtase de sat. Auzise împușcături. Mai târziu, te văzuse în desiș, mergeai spre potecă. Erai grăbit, tovarășe, priveai prin părți, te șupureai, fugeai... De ce fugeai, Nițule, spune-mi?
– Ce tot vorbești, omule?! îşi pierdu răbdarea celălalt şi vru să se întoarcă, să caute drumul spre ieșire, dar Vlaicu îl impuse să stea pe loc, prinzându-l de mână.
– N-am uitat de vorbele mătuşii, chiar de eram un pici. Am tot revenit în pădure, am tot căutat.
– Ce-mi pasă mie de căutările tale? o făcu pe durul.
– Am descoperit peștera, până la urmă. Vlaicu îl trase cu putere spre partea mai îndepărtată a galeriei, luminând zidul cu lanterna.
La temelie, la distanță mică unul de altul, stăteau întinse patru schelete uscate. Aveau oasele brațelor legate la spate.
– I-ai executat, mișelule, răsună în întuneric vocea acuzatoare a lui Vlaicu.
– Erau niște sabotori, bâigui bătrânul Nițu, îndreptându-se în partea de galerie pe care o parcurseră puțin timp în urmă. Dacă nu m-ai adus încoace ca să mă omori, atunci eu mă întorc acasă, adăugă. M-ai plictisit. Ce știi tu despre timpurile celea? Erai un țânc.
Vlaicu îl ţintui locului și lumină cu lanterna pistolul vechi şi ruginit, ce-l servise ca să-l aducă pe bătrân în peșteră.
– Uite, zise, e fără muniție. Ai și uitat că l-ai lăsat fără cartușe în peşteră. Au rămas în țestele acestor nenorociți, am numărat găurile, coincid.
Îl trase după sine spre scheletele de lângă zid. Atinse cu vârful pantofului frânghia cu care braţele unuia erau legate la spate și aceea se prefăcu în praf, la fel și haina se destrămă, adunându-se într-o pată densă de cenușă.
– I-ai executat, repetă Vlaicu, aruncând pistolul lângă una dintre victime. Spune-mi, îți mai amintești cine fuseseră sufletele acestea? Îi apucă fața cu mâna dreaptă și îl impuse să privească înspre zid.
Remuşcări?... Nu le avea. Bătrânul Niţu era flatat de amintirile acelor timpuri și le evoca în memorie, ca pe o dovadă a menirii sale exclusive.
– Intraseră în cârdășie cu cei de peste Prut. Le transmiteau de dincolo fel de fel de hârtii scrise și nenorociții aceștia le distribuiau la toţi gură-cască. Vroiau să bage idei chiabureşti în creierii celor care se speteau pe câmp. Mi-au dat medalie pentru ei, să știi!
Își mângâie automat partea stângă a pieptului.
– Să-mi spui, mișelule, cm ai făcut-o! îi ceru Vlaicu, băgându-i între ochi lanterna, apoi îndepărtând-o brusc, fără să-și ia privirea de la el.
– I-am vânat! exclamă cu o satisfacție drăcească pe chipu-i palid. Luni în șir i-am pândit! Mă simțeau de departe și se ascundeau. Până la urmă, dădusem de peșteră. Ferecaseră ușa pe dinăuntru. Într-o dimineaţă, ieșiseră echipați bine, puseseră la cale un nou atac. Am dat b***a peste ei și i-am înhăţat la gura peșterii. Iordache fusese rănit mai înainte şi rămăsese înăuntru, iar mucoșii nu ne-au ținut piept. I-am legat și i-am aruncat aici, făcu un semn cu mâna spre fundul galeriei.
Tovarășul Nițu şi miliţienii îi interogaseră pe prizonieri timp de o săptămână. În una din zile, venise numai el. Era în dimineața în care mătuşa Grăchina se afundase în pădure după ghinde. "

21/12/2017

Bellezza e utilità.
Le faccette dentali, conosciute anche come “faccette estetiche” (o veneers), sono dei particolari involucri in ceramica, che vengono applicati sulla superficie esterna del dente, per migliorare l’aspetto estetico del proprio sorriso, nascondendo i difetti legati ad esempio alla forma, al colore o anche alla posizione dei denti. Le veneers sono considerate come delle protesi particolari: in pratica sono delle placchette sottili, realizzate in ceramica oppure in porcellana, che vengono incementate sulla superficie dei denti imperfetti. Le faccette dentali vengono incollate sopra uno o più denti, per migliorare l’aspetto estetico del sorriso di una persona. Dietro a queste placchette però, ci sono anni di studi e ricerche effettuate in questo settore: grazie a questi restauri, ogni persona può avere una dentatura splendente, candida e senza imperfezioni. Di norma, le faccette estetiche vengono utilizzate per mascherare tutti i difetti presenti sui nostri denti e ottenere così un sorriso perfetto. Inoltre, l’applicazione delle faccette è consigliata anche per correggere diverse funzioni dentali compromesse da difetti congeniti. Ad esempio, si può pensare al beneficio che queste placchette possono apportare nella funzione masticatoria, nei casi in cui il soggetto abbia uno o più denti storti e non riesce ad eseguire una masticazione efficiente: basterà inserire una faccetta per risolvere definitivamente (o quasi) il problema. L’inserimento di queste lamine può portare anche altri benefici sulla propria dentatura, quali:
Sbiancamento dei denti: le macchie verranno mascherate dalle coperture delle lamine in ceramica;
Rendere i propri denti splendenti per un lungo periodo;
Migliorare alcune funzionalità, come ad esempio la masticazione (nel caso in cui sia presente un dente storto);
Possibilità di allungare uno o più denti che nel corso degli anni si consumano a causa dell’età o del bruxismo;
“Aggiustare” un dente scheggiato;
Donare allo smalto dei denti la lucidità che ha perso nel corso degli anni a causa di cibo, del fumo e di bevande (come ad esempio il caffè).
Oltre ai benefici appena visti, le faccette dentali possono aiutare a migliorare il proprio sorriso nel caso in cui il paziente abbia una dentatura con diversi problemi, come ad esempio:
Discromie, ovvero delle macchie permanenti che non possono essere eliminate con lo sbiancamento professionale;
Diastemi, dove vengono applicate delle faccette più grandi per riempire gli spazie vuoi tra i denti;
Anomalie legate alla forma del dente o comunque dove è necessario cambiare completamente la forma di un dente;
Difetti sullo smalto;
Denti disallineati che possono essere corretti con le faccette, senza dover necessariamente ricorrere all’apparecchio per denti.
Quindi, l’applicazione delle faccette dentali è adeguata in tutti quei casi dove l’utilizzo di un apparecchio ortodontico, una pulizia dei denti o uno sbiancamento professionale sono inappropriati o comunque non sufficienti per ottenere dei buoni risultati.
Le faccette dentali non sono sempre uguali: in genere, troviamo faccette di diverso spessore e materiale, in base al tipo di risultato che si vuole ottenere e al tipo di problema da risolvere. Solitamente, lo spessore di una singola faccetta va dai 0.3 mm fino a 0.7 mm, e la dimensione deve corrispondere esattamente a quella del dente su cui verrà applicata la veneer. Come ogni cosa realizzata in ceramica o in porcellana, anche queste lamine sono altamente fragili e quindi bisogna prestare molta attenzione durante la fase di prova e di “installazione” sul dente. Sulla scelta del materiale, bisogna considerare le richieste di ogni singolo paziente e, in base ai risultati che vuole ottenere, il dottore opterà per quello più adatto alle sue esigenze, ma, in linea generale, quelle che garantiscono una migliore restistenza e lucentezza sono le lamine realizzate in ceramica e porcellana. Oggi possiamo anche trovare faccette costruite con altri materiali, come ad esempio il composito, materiale utilizzato per le otturazioni, ma queste tendono a scheggiarsi e a macchiarsi molto più velocemente (hanno quindi una “durata” limitata) rispetto a quelle in ceramica e porcellana. In questo caso però, si può effettuare il ripristino estetico di una faccetta in una singola seduta, con dei costi relativamente più bassi e ottenere un risultato istantaneo.
Come viene effettuato l’intervento? L’installazione si effettua in 2 sedute. Nella prima seduta, il dentista effettua la limatura del dente, misura l’impronta del dente e sceglie il colore più adatto al tipo di dentatura. Nella seconda seduta, viene applicata la faccetta estetica sul dente. Prima di tutto, è molto importante preparare il singolo dente per l’intervento, ovvero limare una porzione dello smalto dentale. Il dentista dovrà rimuovere la giusta quantità di smalto, che corrisponde allo spessore della faccetta, e favorire così il fissaggio di quest’ultima sul dente, impedendone così il distacco. Questa operazione si può effettuare con anestesia locale, ma la maggior parte delle volte, si effettua senza anestesia, perchè la limatura del dente non è molto dolorosa. Sarà il medico a decidere se è opportuno utilizzare una piccola dose di anestetico. Dopodichè, si effettua l’impronta dentale, su cui verranno effettuati studi e misure, per creare una faccetta delle giuste dimensioni. Infine, utilizzando una scala di colori, il medico seleziona il colore più adatto alla dentatura del paziente, ovvero quello che più si avvicina al colore degli altri denti, in modo da rendere i denti omogenei tra loro.Nella seconda seduta invece si effettua l’applicazione vera e propria della faccetta sui denti interessati. Prima del fissaggio definitivo, la lamina deve essere testata sul paziente, per avere la certezza che sia del giusto colore e della giusta misura; nel caso in cui non sia perfettamente adeguata, si possono effettuare delle piccole modifiche prima di fissarla sul dente, anche perchè, una volta fissata, non potrà più essere modificata. Quando la faccetta risulta adeguata al tipo di dentatura del paziente, si può procedere alla cementazione. Innanzitutto, il dentista dovrà isolare il dente interessato con un particolare fazzoletto di lattice per impedire l’accumulo di saliva tra i denti. Il dente verrà poi trattato con l’acido fluoridrico e rivestito con un particolare adesivo, il tutto effettuato per migliorare l’adesione della faccetta alla dentina e allo smalto. Dopodichè verrà effettuata la cementazione, un’operazione molto delicata. Finita la procedura di cementazione, il dentista può levigare (in maniera superficiale) la lamina per adeguarla perfettamente alla dentatura. Oltre al principale vantaggio del miglioramento estetico del proprio sorriso, le veneers garantiscono una duratura nel tempo, rispettando i vari tessuti della gengiva e tutti gli altri denti. Un altro vantaggio da tenere in considerazione è la facilità con cui viene effettuato l’intervento: al contrario di altri tipi di operazione, l’applicazione delle faccette non richiede interventi chirurgici invasivi e non provoca dolore al paziente. Le faccette sono molto resistenti all’abrasione e riescono a mantenere un colore candido e splendente nel corso degli anni, ed è proprio per questo motivo che tantissime persone che non sono soddisfatte del proprio sorriso ricorrono a questo tipo d’intervento per migliorare la forma e il colore della propria dentatura, anche se non sempre le faccette vengono raccomandate per un motivo esclusivamente estetico.
elencare almeno 2 svantaggi per quanto riguarda l’applicazione di una faccetta su un dente sano.
Per effettuare questo intervento, il dentista deve rimuovere una parte della superficie dentale, che può variare dal 3% fino al 30% per ottenere un buon risultato;
Gli effetti dell’operazione sono limitati nel tempo: in media, dopo 10 anni dall’operazione, la metà delle veneers devono essere sostituite con un nuovo set.
La manutenzione delle faccette dentali non è molto impegnativa, specialmente se le veneers applicate sui denti sono in porcellana o in ceramica. Esistono comunque delle “indicazioni” da seguire per mantenere o prolungare l’integrità delle lamine nel tempo. Non masticare cibi troppo duri come ad esempio il ghiaccio, i confetti o il torrone; cercare di fare attenzione durante la masticazione degli alimenti che potrebbero rovinare o scheggiare parte della lamina. Le lamine in resina sono meno resistenti rispetto a quelle di porcellana e nel caso in cui queste vengano scalfite o incrinate, il dentista dovrà ritrattare le protesi. Si deve evitare in assoluto di “mordere” le unghie, penne o qualsiasi altro materiale che potrebbe rovinare le lamine. Si deve effettuare la pulizia dei denti almeno 3 volte al giorno, strofinando bene anche i denti con le lamine per evitare l’accumulo di tartaro e placca. I denti restaurati, come tutti gli altri denti, sono soggetti alle infezione dentali (come ad esempio le carie), in particolare nelle zone in cui non sono stati trattati con la lamina (ovviamente il materiale della faccetta non può essere infettato dalle carie). Si deve effettuare una pulizia professionale dal dentista una volta ogni 6-12 mesi. Si deve evitare il fumo: le faccette potrebbero macchiarsi e rovinarsi.

19/11/2017

E' bene sapere di più sugli impianti dentali.

Gli impianti devono essere ancorati all’osso mascellare o mandibolare, proprio come i denti naturali. Se il volume osseo del paziente non è sufficiente, è comunque possibile ricorrere all’implantologia con l’aiuto di un trattamento di aumento osseo, una tecnica attualmente impiegata per incrementare il volume dell’osso mascellare o mandibolare, solo dopo aver eseguito un’accurata anamnesi sulla salute generale del paziente e una tac dentalscan 3D.
In alcuni casi, quando uno o più denti sono mancanti, l’osso circostante si deteriora: in questo caso, per posizionare un impianto, l’unica soluzione è la ricostruzione dell’osso. Vi sono diversi metodi per favorire l’aumento osseo.
L’aumento osseo è una procedura praticata da oltre quattro decenni, che può essere eseguita anche al momento del posizionamento dell’impianto. Il paziente non osserva alcuna differenza, se non una maggiore durata dell’intervento chirurgico, per esempio in caso di rialzo di seno mascellare (sinus lift).
Qualora si renda necessario l’aumento osseo prima del trattamento implantare, il tempo di guarigione prima di poter posizionare l’impianto potrà durare fino a sei mesi, il tempo fisiologico di rigenerazione ossea.
Il nuovo materiale osseo viene aggiunto dove in principio è carente, nell’area attorno all’impianto. In questo modo si va a migliorare l’aspetto della corona implantare nel punto di giunzione con il margine gengivale e si offre così maggiore sostegno per l’impianto stesso.
In alcuni casi, che devono essere attentamente valutati dall’odontoiatra, è possibile evitare l'aumento dell'osso, utilizzando impianti di diametro più piccolo, chiamati SHORT (non si tratta di mini impianti, ma di impianti con una lunghezza di 4 mm), costruiti in lega di titanio e zirconio con superficie idrofila SLActive. Il trattamento sarà così meno invasivo e più semplice, quando possibile.