01/06/2026
În prag de 1 Iunie, mi-am amintit de o fetiță.
A fost odată ca niciodată… Așa încep toate poveștile. Așa începe și povestea mea.
Cu mulți ani în urmă, era o fetiță care vedea lumea frumoasă. Era timidă, dar avea încredere în ea, în gândurile ei și în felul ei de a înțelege lucrurile. Cam așa eram eu.
Într-o seară, o măseluță s-a supărat pe mine. Se spărsese într-o bomboană și mă durea cumplit. Părinții au hotărât că a venit momentul să mergem la dentist.
A doua zi am ajuns la policlinica( echivalentul clinicilor dentare de azi) Nu voi uita niciodată holurile acelea pline de oameni care așteptau ore în șir, mirosul puternic de eugenol si zgomotul in tonuri diferite din spatele fiecǎrei usi. Din fericire, tata era un om descurcăreț și știa întotdeauna la ce ușă să bată. Datorită lui, timpul de așteptare părea mai scurt și mai ușor de suportat.
Peste tot mergeam însoțită de păpușa mea. Dormea cu mine, călătorea cu mine și, dacă s-ar fi putut, ar fi venit și la școală cu mine. În acea zi, pe holurile clinicii, inventam jocuri. Îmi imaginam că nu eu mergeam la doctor, ci păpușa. Eu eram doar cea care o însoțea.
Când am intrat în cabinet, totul mi s-a părut uriaș. Scaunul, lămpile, instrumentele și, mai ales, brațele acelea metalice care se mișcau deasupra mea.
În mintea mea de copil, erau componentele unui adevărat monstru.
Medicul încerca, probabil, să fie apropiat de copii, însă vocea lui avea o fermitate care mă înfricoșa.
— Aha, o carie. O rezolvăm imediat.
Apoi a început să apropie instrumentele.
Strângând păpușa cât puteam de tare, m-am făcut mică în scaun. Era cât pe ce să închid gura și să fug. Dar mi-am amintit cât mă duruse măseaua cu o seară înainte și am găsit curajul să rămân.
După zgomote, vibrații și minute care mi s-au părut ore, medicul a spus:
— Gata. Acum punem plomba.
Am simțit o bucurie imensă. Chinul se terminase. Monstrul urma să plece.
Numai că, la final, mi-a arătat plomba.
Era argintie. Gri închis. Iar in mintea era o pată neagrǎ!
Monstru isi lăsase amprenta!
Am început să plâng.
Multă vreme nu am înțeles cu ce greșisem. În mintea mea de copil, plomba aceea era o pedeapsă. Mi se părea urâtă și nedreaptă. Nu vedeam tratamentul, nu vedeam grija. Vedeam doar o pată neagră care nu-mi plăcea și pe care trebuia să o port cu mine.
Anii au trecut.
Iar când în sufletul meu a încolțit dorința de a deveni medic dentist, mi-am făcut o promisiune: să nu uit niciodată cm vede un copil lumea. Să nu uit că ceea ce pentru un adult pare un detaliu neînsemnat poate deveni, pentru un copil, o experiență care îi rămâne în suflet ani întregi.
Și mi-am mai promis ceva: că voi face tot ce pot pentru ca niciun copil să nu plece din cabinetul meu dezamăgit, sa nu pun niciodată unui copil o plomba cm am avut eu!
Astăzi, de Ziua Copilului, îmi amintesc cu drag de acea fetiță și de lecția pe care mi-a oferit-o.
Copiii nu văd lumea ca noi. Ei o simt mai intens, mai profund și mai sincer. Iar uneori, un gest mic, un cuvânt cald sau o atenție aparent banală pot schimba pentru totdeauna felul în care își vor aminti o experiență.
✨La mulți ani tuturor copiilor! ✨
Celor mici de astăzi și celor care încă păstrează, undeva în suflet, copilul care au fost cândva. ❤️
Lupu Mihaela Elena@
